Poveşti, amintiri şi idei revelatoare: interviu cu designerul Călina Langa (II)

          Probabil mulţi nu înţeleg comunismul din cauză că nu au trăit în acea perioadă. Tocmai de aceea am considerat că ar fi interesant (atât pentru designeri cât şi pentru iubitorii de frumos, în general) de aflat cum funcţionau mecanismele în lumea modei dinainte de perioada ’89. Prima parte a interviului o puteţi citi aici.
          „Mama mea îmi spunea că în perioada comunismului se purtau culori închise sau neutre: multe griuri, bej, maro şi negru. Ce fel de creaţii vestimentare existau atunci, altfel decât cele obişnuite?”

          „Era tristă perioada. Şi erau materiale de aşa natură,  care nu îţi permiteau să fii extrem de… creativ. În general, cele care se îmbrăcau bine purtau haine aduse hainele de dincolo (în ultimii ani dinainte de ’89 funcţiona treaba aceasta cu adusul hainelor din străinătate). În acea perioadă artiştii plastici, respectiv artistele care făceau creaţie, design vestimentar, modă, îşi puneau piesele în vânzare în cadrul Fondului Plastic. Acolo puteai găsi vestimentaţie altfel decât se găsea în magazine. ”

 

Amintiri din atelierul Călinei


          „Mitul cozii din comunism: cozile pentru produsele vestimentare erau la fel de mari ca şi cele pentru alimente?”

          „Erau cozi la pantofi. Era magazinul vechi Guban şi când vedeai o aglomerare de oameni (de femei), însemna că se ‚’’băgau’’ pantofi. Sau, tot așa când se ‚’’băgau’’ cizme la magazinul Clujana, care era pe actuala stradă Memorandumului. Erau trei magazine Clujana, specializate pe încălțăminte: bărbaţi, femei şi copii, trei magazine, unul după celălalt. Acolo, lumea stătea de dimineaţa ca să îşi poată cumpăra pantofi de piele. Totul se exporta şi nu existau produse de calitate. Foarte greu ajungeai să pui mâna pe produse de calitate, deşi producătorii români erau foarte buni (cum  ar putea fi și acum, doar că românii preferă produsele vestice). Tot aşa, îmi amintesc că la Central,  erau raioanele de confecţii pentru femei unde mai putea găsi câte o piesă, aşa, foarte stylish… Erau accesibile ca preţ. Îmi amintesc că mi-am luat o bluză de la Central: albastră cu dungi, cu două triunghiuri suprapuse, unul portocaliu şi unul albastru în linia consacrată a anilor ‚’80. Dacă astazi 100 lei este un milion, atunci 100 lei erau cam 10 lei. Bluza respectivă cam la valoarea aceasta era. Era prezentă linia modei vestice, o găseai în magazine. Sigur, nu atât de pregnantă cum o puteai vedea în revistele de modă.”

DSCF5492 copy copy
Rochie din colecţia Pop & Op 2013 by Călina Langa
Rochie din colecţia Pop & Op 2013 by Călina Langa

          „Dar mitul blugilor? Blugii nu erau purtaţi de oricine în comunism.”

          „Prima pereche de blugi originali am avut-o de la ajutoare. Erau şi blugi făcuţi de români, care aveau culoarea  bleumarin închis. Dar, cu toate astea, tineretul îi îmbrăca (n.r. cu blugii româneşti). Ştiu că ne strâmtam, cu o prietenă de-a mea, blugii. Ni-i făceam skinny, aşa cum se poartă şi acum. Atunci, erai atât de obsedat să fii trendy, încât nimic nu era prea mult. Fetele erau obsedate să fie mereu aranjate şi să fie cât mai cool. Era o chestiune care ținea de vârsta specifică.”

 

          Cenzura a fost un asepect care mă interesează extrem de mult, dacă vorbim despre perioada comunistă. Am întrebat-o pe Călina dacă atunci, ca şi designer vestimentar puteai fi cenzurat. Răspunsul a fost uluitor:

          „Nu existai. Nu existai ca designer. Dar şi acum este o problemă foarte mare cu statutul de designer. Absolvenţii de Modă (nu se numea la acea vreme design vestimentar) primeau, după terminarea facultăţii, repartiţii în fabricile de confecţii. Erai considerat creator de modă şi de modele. Erai într-un anonimat, cum se întâmplă acum cu cei tineri care lucrează sub umbrela unui mare designer. Era o echipă de creaţie constituită din mai mulţi designeri sau creatori de modele, şi tu funcţionai după nişte direcţii care erau setate de mai sus. Era o formă de cenzură, sigur că da. Tu puteai să lansezi o piesă, o creaţie dar dura până ajungea să fie lansată şi promovată. După promovare, dacă ieşea la lumină,  nu apărea numele tău! Era totul colectiv. Nu existai ca individualitate, fiindcă era periculos să exişti ca individ. Puteai exista în formula Fondului Plastic. Foarte mulţi dintre cei care au făcut modă în acea perioadă au impregnat un anume fel de a face moda. Exista acel stil numit «stilul Fondul Plastic».

          Din cauză că materialele erau sărace sau ieftine, ei erau învăţati să structureze diferit materialele, să facă broderii şi aplicaţii, iar dozajul suprafeţelor nu era foarte fericit, de multe ori. După ce s-a încheiat activitatea Fondului Plastic, o vreme, în facultate, se făceau haine stil Fondul Plastic. S-au păstrat atunci nişte forme şi a fost foarte dificil ca acestea să fie înlocuite cu altele noi. Nu aveau oameni pregătiţi care să facă ceea ce începea să se ceară la momentul respectiv. Tulburată perioadă. Eu am prins chiar perioada intermediară, când, în facultate se experimentau primele metode specifice de structurare  și concept  pentru o colecţie de modă. A fost destul de grea această perioadă de tranziţie în acest domeniu…

          Până în anul doi de facultate  habar nu aveam să trag o linie la maşina de cusut, dar eram foarte interesată de tot ceea ce ţinea de croitorie. Am cumpărat o revistă (nu ştiu numele – ţi-l aminteşti tu, cumva?) şi am scos un tipar de acolo, aveam un material şi mi-am spus: acum mă apuc. Nu aveam maşină de cusut, a trebuit să cos materialul cu mâna. Până n-am avut maşină de cusut, nu am avut motivaţia necesară pentru această parte practică.”

Colecţia Pop & Op 2013 by Călina Langa
Colecţia Pop & Op 2013 by Călina Langa

         

          „Ce fel de haine purtau excentricii societăţii?”, întrebasem. Răspunsul Călinei a fost următorul:

          ”Nu prea erau excentrici. În general, cei care erau excentrici erau consideraţi astfel fiindcă se vedea amprenta vestimentaţiei adusă de dincolo. Şi atunci, noi toţi jinduiam după acel gen. Ştiu că apăruseră un model de cizme foarte joase, din velur, iar la noi nu se găsea acest gen de cizme. În cizmele respective se purtau jambiere colorate, iar noi am învăţat să croşetăm aceste jambiere, să le facem să fie cât mai diversificate. Dacă luai o revistă de modă din acei ani şi vedeai ce se purta atunci… era o formă de frustrare, în sensul că tu voiai să fii altfel, dar nu prea aveai cu ce. Înţelegeam chestia aceasta de creativitate, noi, fetele (am terminat liceul de Arte) şi eram dispuse să ne-o asumăm. Voiai să fii în trend, să porţi ce se poartă dincolo, îţi ajungeau informaţiile şi revistele de modă, dar nu aveai acces suficient la materialități, accesorii.”

         

          Şi, dacă tot ne aflam la capitolul „Excentricităţi”, am fost curioasă să ştiu cât de scurtă era cea mai îndrăzneaţă fustă. Călina a lămurit capitotul de excentricităţi:

          „Se purtau (n.r. fustele scurte). Exista o formă de cenzură, dar asta era doar în cadrul şcolii. Vorbesc de perioada aceasta fiindcă pentru mine a coincis cu anii de liceu. După ce am trecut de 89, lucrurile au devenit extrem de permisive. Dacă te îmbrăcai la şcoală într-un anume fel care putea să fie perceput ca indecent, atunci aveai de suferit. Dar nu se lega nimeni de tine dacă te îmbrăcai oarecum extravagant sau diferit faţă de restul persoanelor. Nu aveau voie să apară foarte dezbrăcate, la televiziune, femeile. Dacă te uiţi pe Internet la videoclipuri din perioada respectivă, poți observa acest lucru, tot o formă de cenzură, de altfel. Cântăreţele nu aveau voie să intre în concurenţă cu Elena Ceauşescu. Nu era voie să se vadă calităţile lor fizice. Angela Similea, care era la momentul respectiv în vogă, se ştia despre ea că îşi făcea hainele singură. Femeile nu aveau voie să fie potenţiale concurente estetice ale primei doamne din stat, care era destul de seacă din punct de vedere vestimentar şi era şi urâtă. ”

Sacou semnat Călina Langa Designs

         Style icon-uri din perioada comunistă?” Vă asigur că erau mult mai virtuoase ca style icon-urile din ziua de astăzi. Dacă nu mă credeţi, go check for yourself (următoarele persoane).

          „În general erau cântăreţele, iar una dintre cele mai elegante era considerată Angela Similea. Dintre actriţe, un standard extraordinar ca eleganţă îl avea Carmen Stănescu. Erau marile doamne ale teatrului: Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuţă, pentru mine, cel puțin.”

    

          În final, Călina mi-a povestit cum a fost pentru ea ziua de 25 decembrie 1989. A fost emoţionant să ascult evocările ei, chiar dacă eu nu am trăit acea zi:

          „Îmi amintesc perfect dimineaţa aceea când m-am trezit şi am pus radioul. Am ascultat colinde, ceea ce noi nu auzeam. Şi-acum îmi amintesc perfect senzaţia: am deschis radioul şi am auzit colinde cântate de corul Madrigal la radio. Atunci am trăit sentimentul de libertate pentru prima oară, pentru că tot ce în ziua de astăzi nouă ni se pare normalitate, unii dintre noi nu am trăit-o. Atunci, lumea voia sa schimbe ceva, lucru, care acum, pare venit de pe altă planetă, dacă stai să le povesteşti tinerilor.”

 

Maşina de cusut din atelierul Călinei
Maşina de cusut din atelierul Călinei

           Duminica noastră s-a încheiat prinzându-ne ora 20:00 în atelierul Călinei. Îndreptându-ne împreună spre casele noastre, am mai discutat despre minunata lume a modei, despre realizări şi despre dezamăgiri. Eu am plecat bucuroasă cu două reviste de modă româneşti din perioada 1968-1969 pe care Călina mi le împrumutase şi pe care le voi prezenta într-un articol viitor. După ce ne-am despărţit, grăbite fiind, n-am mai apucat să îi spun Călinei „Mulţumesc” pentru că mi-a acordat acest (lung) interviu, dar o voi face acum:

          Mulţumesc frumos pentru faptul că ai avut răbdare să fii supusă o după-masă întreagă acestui interogatoriu! Sper că a fost unul plăcut!

          Sursa foto: executate în atelier; înmânate personal de Călina Langa.

Leave a Reply

%d bloggers like this: